„Banalitatea răului” este expresia cea mai des întâlnită în review-urile acestui film. Folosită de Hannah Arend pentru a explica de ce Adolf Eichmann a putut participa la atrocități – nu pentru că era un sociopat, ci doar o persoană care refuza să gândească, motivată de carieră, nu de ideologie. Și da ai putea zice la fel de familia Höss, despre care Jonathan Glazer are grijă să arate că e motivată de ascensiunea socială subită care i-a adus o casă mare, o curte și grădină bine îngrijită și sclavi neplătiți, pe care, la un moment dat, ar putea să-i piardă din cauza unor remanieri aproape-corporatiste. 

Lagărul de la Auschwitz pe care-l conduce Höss e doar background auditiv (și, olfactiv, se sugerează), ascuns cu grijă de ziduri. Dacă zidul e alegerea naziștilor care au construit locul,vegetația ce ascunde deținuții în timpul unei plimbări călare a comandantului cu fiul mai mare e alegerea regizorului. Sanitizarea e dusă un pic prea departe și Glazer pare că-și scuză această alegere la final, când filmează cum se face curățenie într-un Auschwitz devenit acum muzeu – și istoria e sanitizată.

Și totuși Höss – și nici nu știu dacă Glover vrea să ilustreze expresia – nu e banal. În rarele momentele în care ni-l dezvăluie, cât să știe audiența CINE E, e mai degrabă sociopat, decât vreun conțopist picat din greșeală la conducerea mașinăriei de ucis pe care o perfecționează și eficientizează. Este printre ultimele verigi ale unui lanț în care e selectat mereu cineva un pic mai crud – „N-o să-i omoare chiar pe toți, o să-ți lase și pentru muncă”, zice un superior, după ieșirea protagonistului.

Glazer vrea poate să arate că a fost ușor pentru restul germanilor să ignore răul, lagărele ascunse de păduri și distanță, dacă era atât de simplu pentru cei de sub ziduri să o facă. E cam ce făcea The Boy in the Striped Pyjamas acum mai bine de un deceniu. Mi-e teamă însă că, pe măsură ce dispar cei care cunosc direct ororile Holocaustului și lumea contemporană pare a le recreea pe alte meleaguri și alți protagoniști, alegerea asta estetică e făcută pentru a proteja publicul și poate e nevoie de altfel de filme. 

Încă diger filmul, dar Lanthimos n-a dezamăgit. Nu-i la fel de ciudat ca precedentele, ba chiar aș zice că-i prea coerent – e o ecranizare, până la urmă –, de-a trebuit sărmanul Yorgos să compenseze din lentile fisheye, decor gotico-steampunk-futurist și felul în care Bella folosește mai mereu câte trei sinonime. 

Emma Stone duce filmul și merită toate premiile pe care le-a luat și o să le ia, e weird și funny și-și crește personajul natural, dacă poate fi folosit cuvântul ăsta la așa film. Ruffalo și Dafoe sunt și ei buni, dar mai interesantă e panoplia de personaje secundare din Paris.

Altfel, tema emancipării feminine într-o lume fals-victoriană, Frankenstein meet Sofia Nădejde, în care bărbații vor control total, vine parcă un pic prea târziu (deși romanul sursă e din 1992). Pe de altă parte, într-un an în care critica patriarhatului domină Oscarurilor, induce votanților o dilemă ciudată: să dea premiul criticii corporatizate, din Barbie, sau celei (vag) subversive, din Poor Thing .

Ar fi bine să-l dea Emmei.