Mi-a luat ceva vreme să ajung la expoziția Popescu, ba că erau sărbători, ba că era urât afară, ba că era frig – mai ales înăuntru, după cum avertizează constant titularul în postările pe care le face de fiecare dată când mai organizează un tur ghidat, de regulă marți și joi. 

Și da, e frig. Dar merită, dacă vrei să înțelegi vreo 25 de ani de istorie (parțială) a artei contemporane bucureștene. Sau, pentru pedanți, a artiștilor expuși în ultimii 21 de ani la H’Art, o galerie care s-a plimbat destul de mult prin Bucureștiul contemporan (doar eu îmi amintesc vreo patru locații). 

Dan Popescu e savuros și are multe, multe povești despre, printre alții, Dumitru Gorzo, Suzana Dan, Gili Mocanu, Giuliano Nardin, Marian și Victoria Zidaru și, mai ales, Ion Bâlădeanu. Nu știu dacă le spune pe toate, la fiecare tur, dar poveștile autoportretului și coconilor lui Gorzo sau o alta care implică, într-un mod neașteptat, mormântul lui Iustin Pârvu merită auzite.

Și mai e un motiv pentru care merită se te înfofolești pentru turul de aproape două ore al expoziției de la palatul Lahovary (cunoscut mai degrabă ca Școala Britanică, Americană sau Cambridge): pentru că panotarea a fost mai degrabă dictată de planul clădirii și e uneori poate prea aglomerată, poate părea adesea haotică. Dar nu e, e mai degrabă, cea mai bună prezentare a felului în care a evoluat (o parte din) arta contemporană românească. 

⚐ „Expoziția Dan Popescu”, Calea Dorobanți 39. Tururi: marți și joi (better check Facebook).