Mihai Ghiduc

things I like

The Zone of Interest ⋆⋆⋆

„Banalitatea răului” este expresia cea mai des întâlnită în review-urile acestui film. Folosită de Hannah Arend pentru a explica de ce Adolf Eichmann a putut participa la atrocități – nu pentru că era un sociopat, ci doar o persoană care refuza să gândească, motivată de carieră, nu de ideologie. Și da ai putea zice la fel de familia Höss, despre care Jonathan Glazer are grijă să arate că e motivată de ascensiunea socială subită care i-a adus o casă mare, o curte și grădină bine îngrijită și sclavi neplătiți, pe care, la un moment dat, ar putea să-i piardă din cauza unor remanieri aproape-corporatiste. 

Lagărul de la Auschwitz pe care-l conduce Höss e doar background auditiv (și, olfactiv, se sugerează), ascuns cu grijă de ziduri. Dacă zidul e alegerea naziștilor care au construit locul,vegetația ce ascunde deținuții în timpul unei plimbări călare a comandantului cu fiul mai mare e alegerea regizorului. Sanitizarea e dusă un pic prea departe și Glazer pare că-și scuză această alegere la final, când filmează cum se face curățenie într-un Auschwitz devenit acum muzeu – și istoria e sanitizată.

Și totuși Höss – și nici nu știu dacă Glover vrea să ilustreze expresia – nu e banal. În rarele momentele în care ni-l dezvăluie, cât să știe audiența CINE E, e mai degrabă sociopat, decât vreun conțopist picat din greșeală la conducerea mașinăriei de ucis pe care o perfecționează și eficientizează. Este printre ultimele verigi ale unui lanț în care e selectat mereu cineva un pic mai crud – „N-o să-i omoare chiar pe toți, o să-ți lase și pentru muncă”, zice un superior, după ieșirea protagonistului.

Glazer vrea poate să arate că a fost ușor pentru restul germanilor să ignore răul, lagărele ascunse de păduri și distanță, dacă era atât de simplu pentru cei de sub ziduri să o facă. E cam ce făcea The Boy in the Striped Pyjamas acum mai bine de un deceniu. Mi-e teamă însă că, pe măsură ce dispar cei care cunosc direct ororile Holocaustului și lumea contemporană pare a le recreea pe alte meleaguri și alți protagoniști, alegerea asta estetică e făcută pentru a proteja publicul și poate e nevoie de altfel de filme. 

Popescu

Mi-a luat ceva vreme să ajung la expoziția Popescu, ba că erau sărbători, ba că era urât afară, ba că era frig – mai ales înăuntru, după cum avertizează constant titularul în postările pe care le face de fiecare dată când mai organizează un tur ghidat, de regulă marți și joi. 

Și da, e frig. Dar merită, dacă vrei să înțelegi vreo 25 de ani de istorie (parțială) a artei contemporane bucureștene. Sau, pentru pedanți, a artiștilor expuși în ultimii 21 de ani la H’Art, o galerie care s-a plimbat destul de mult prin Bucureștiul contemporan (doar eu îmi amintesc vreo patru locații). 

Dan Popescu e savuros și are multe, multe povești despre, printre alții, Dumitru Gorzo, Suzana Dan, Gili Mocanu, Giuliano Nardin, Marian și Victoria Zidaru și, mai ales, Ion Bâlădeanu. Nu știu dacă le spune pe toate, la fiecare tur, dar poveștile autoportretului și coconilor lui Gorzo sau o alta care implică, într-un mod neașteptat, mormântul lui Iustin Pârvu merită auzite.

Și mai e un motiv pentru care merită se te înfofolești pentru turul de aproape două ore al expoziției de la palatul Lahovary (cunoscut mai degrabă ca Școala Britanică, Americană sau Cambridge): pentru că panotarea a fost mai degrabă dictată de planul clădirii și e uneori poate prea aglomerată, poate părea adesea haotică. Dar nu e, e mai degrabă, cea mai bună prezentare a felului în care a evoluat (o parte din) arta contemporană românească. 

„Expoziția Dan Popescu”, Calea Dorobanți 39. Tururi: marți și joi (better check Facebook).

♨ Bar Jai-ca (Barcelona)

Am descoperit tapas barul ăsta din Barceloneta în 2010, odată cu pimientos de Padrón, cu ajutorul unui localnic, desigur. Și, de atunci, invariabil mi-am trimis toți prietenii acolo, ba chiar și jumătate de Românie după ce a ajuns Vasilescu prin zonă și a scris pe blog.

Prima dată când am fost, barul, care rezistă pe același colț de stradă din 1955, era tapetat cu fotografii cu FC Barcelona, acum e ceva mai „aranjat”, ba chiar s-a extins cu Jai-ca 2, câțiva metri mai încolo – doar că eu prefer tot intrarea de pe colț, de fiecare dată când ajung acolo.

Poți mânca un tapas cinstit, recomand cu încredere gambas al ajillo, creveți cu usturoi, orice formă ce patatas, adică cartofi, evident că o porție de pimientos, dar mai ales anchoa con su raspa, adică un schelet de anșoa prăjit care e mult mai delicios decât ți-ai putea închipui dacă-l privești.

Asortat cu un vermut, noul meu aperitiv preferat nu doar când sunt în Spania.

Bar Jai-ca, Carrer de Ginebra, 13, Barcelona, Spania

Poor Things ⋆⋆⋆⋆

Încă diger filmul, dar Lanthimos n-a dezamăgit. Nu-i la fel de ciudat ca precedentele, ba chiar aș zice că-i prea coerent – e o ecranizare, până la urmă –, de-a trebuit sărmanul Yorgos să compenseze din lentile fisheye, decor gotico-steampunk-futurist și felul în care Bella folosește mai mereu câte trei sinonime. 

Emma Stone duce filmul și merită toate premiile pe care le-a luat și o să le ia, e weird și funny și-și crește personajul natural, dacă poate fi folosit cuvântul ăsta la așa film. Ruffalo și Dafoe sunt și ei buni, dar mai interesantă e panoplia de personaje secundare din Paris.

Altfel, tema emancipării feminine într-o lume fals-victoriană, Frankenstein meet Sofia Nădejde, în care bărbații vor control total, vine parcă un pic prea târziu (deși romanul sursă e din 1992). Pe de altă parte, într-un an în care critica patriarhatului domină Oscarurilor, induce votanților o dilemă ciudată: să dea premiul criticii corporatizate, din Barbie, sau celei (vag) subversive, din Poor Thing .

Ar fi bine să-l dea Emmei.

Refresh

So, yeah, o iau de la capăt cu un blogul. Ăla vechi, (o fi?) pe Internet Archive, nu aici. Scurt, concis, despre ce-mi place. Că despre ce nu-mi place scriu deja în social media. Parcă ar merita și o altă abordare, nu.

Mult travel, ceva filme&seriale, artă, (uneori despre) ciclism. Plus poze (random) dintr-o arhivă care crește mereu și n-apuc niciodată să fac selecții. Și paranteze, aparent îmi plac parantezele.

See u around.